Unul dintre bunicii mei a fost dentist. Tehnician dentar. La un moment dat a avut o problemă la o măsea, dar, ca orice meseriaș care se respectă, nu s-a îngrijit de propria-i problemă. A așteptat să îi treacă, dar problema, dimpotrivă, s-a agravat. Și asta atât de mult, încât a ajuns la maxilo-facială la Timișoara, unde și-a lăsat o bucată de maxilar! Povestea asta nu o spun ca să mergeți din când în când la stomatolog, deși e recomandat. Paranteză: vă invit să citiți
aici câteva
Gânduri de luni (#4)! Am încheiat paranteza! De fapt nu e o poveste, ci un fapt petrecut în urmă cu mai bine de 30, ba chiar 35 de ani. Pe vremea aceea eu eram elev și nu aveam un domn învățător, ci un "
tovarăș" învățător.
Altă dată în aceleași vremuri, într-un tramvai, o tânără a făcut atent un milițian că ocupa un loc pe scaun în timp ce o bătrână stătea în picioare. I s-a adresat cu "
tovarășe milițian". Am admirat curajul tinerei de a înfrunta autoritatea!
Cam tot pe atunci, o profesoară respectabilă de limba engleză (aici este vorba de istoria dramatică a unei fiice de boieri, care a fost nevoită să supraviețuiască așa cum a putut într-un regim comunist care nu a "suportat" nicio altă clasă decât a proletariatului și a nomenclaturii de partid) mi-a oferit spre lecturare cartea
Iacobinii și Girondinii scrisă de
Alexandre Dumas. În acele vremuri ale tinerei Republici Franceze, apelativul folosit de către iacobini era cel de "
cetățean". Aceea a fost cea mai veche carte pe care am citit-o. Era tiparită în 1855. Ceea ce m-a frapat la acea vreme a fost faptul că era tiparită atât cu litere chirilice, cât și cu caractere latine. Nu, nu cuvinte întregi de un fel sau de altul, ci cuvintele erau combinații întamplătoare din cele două feluri de litere. Ca și când tipografii nu mai aveau suficiente literele chirilice și au fost nevoiți să apeleze la cele latine. Și a mai fost ceva interesant: la mijlocul secolului al XIX-lea se scria cu "
â", nu cu "
î", așa cum ne învăța pe noi tovarășul învățător, iar eu făceam exerciții in gând cum ar suna cu acel
î pe care îl știam eu, dar citindu-l mai degrabă ca pe un
ă, decât ca pe un
â! Eram un copil care se juca cu o nouă literă, sau mai bine zis cu o literă atât de rară încât nu o întâlneam decât în numele țării sau al "
cetățenilor" ei. Și uitați-vă acum de câte ori am folosit-o doar în fraza anterioară! Și ca să termin ideea cu
â și
î, mi s-a părut prea simplistă regula de utilizare a literei â în interiorul cuvântului. De ce? Pentru că ea ar trebui să ducă cu gândul la originea cuvântului din care face parte. Fără să am pretenții de lingvist (căci nu am!) sau de cunoscător al limbii latine (căci nu sunt!) mai mult decât am studiat-o în clasa a VIII-a, m-am gândit la două cuvinte de origine latină care ar trebui scrise cu
î, nu cu
â:
râu cu originea
rivus și
râs -
ridendo castigat mores! Așadar consider că, dacă tot există excepții ale limbii române, atunci când s-a hotărât trecerea de la
î la
â pentru a marca ruptura de comunism (eu așa am perceput-o în anii '90, motiv pentru care o perioadă bună de timp nu am vrut să fac trecerea la noua grafie), ar fi trebuit să se stabilească și excepțiile. Am făcut o paranteză cam lungă, dar nu m-am putut abține!
Revin la copilărie. Așadar era vremea tovarășilor. Bunicul meu, după ce și-a rezolvat problema de sănătate, a trimis o scrisoare de mulțumire doctorului (folosesc denumirea populară utilizată pentru medici). Țin minte că am remarcat că pentru destinatar a utilizat formula "
domnului dr.", nu "
tovarășului dr.". Evident că m-am autosesizat și l-am întrebat de ce a utilizat acel apelativ. Răspunsul lui a fost simplu:
ei doi nu puteau fi "tovarăși". Atunci am înțeles sensul acelui cuvânt denaturat, alterat, demonetizat prin utilizarea excesivă de către partidul aflat la putere. În decembrie 1989 (sau să fi fost deja începutul lui 1990?) am aflat că decretul cu utilizarea acestui apelativ a fost abrogat. Deci fusese și legiferată utilizarea lui în acest sens... De atunci lucrurile s-au schimbat și "domn" sau "doamnă" este echivalentul "tovarășului" sau "tovărășei" din vremea copilăriei și adolescenței mele...
O parte (căci restul sunt paranteze) din rândurile de mai sus le-am scris auzind de câteva ori niște persoane salutând foarte pompos: "vă salut, domnilor!" sau "bună ziua, domnilor!".
"
Nu pot fi eu tovarăș cu domnul doctor!" spunea bunicul meu...