Altă dată în aceleași vremuri, într-un tramvai, o tânără a făcut atent un milițian că ocupa un loc pe scaun în timp ce o bătrână stătea în picioare. I s-a adresat cu "tovarășe milițian". Am admirat curajul tinerei de a înfrunta autoritatea!
Cam tot pe atunci, o profesoară respectabilă de limba engleză (aici este vorba de istoria dramatică a unei fiice de boieri, care a fost nevoită să supraviețuiască așa cum a putut într-un regim comunist care nu a "suportat" nicio altă clasă decât a proletariatului și a nomenclaturii de partid) mi-a oferit spre lecturare cartea Iacobinii și Girondinii scrisă de Alexandre Dumas. În acele vremuri ale tinerei Republici Franceze, apelativul folosit de către iacobini era cel de "cetățean". Aceea a fost cea mai veche carte pe care am citit-o. Era tiparită în 1855. Ceea ce m-a frapat la acea vreme a fost faptul că era tiparită atât cu litere chirilice, cât și cu caractere latine. Nu, nu cuvinte întregi de un fel sau de altul, ci cuvintele erau combinații întamplătoare din cele două feluri de litere. Ca și când tipografii nu mai aveau suficiente literele chirilice și au fost nevoiți să apeleze la cele latine. Și a mai fost ceva interesant: la mijlocul secolului al XIX-lea se scria cu "â", nu cu "î", așa cum ne învăța pe noi tovarășul învățător, iar eu făceam exerciții in gând cum ar suna cu acel î pe care îl știam eu, dar citindu-l mai degrabă ca pe un ă, decât ca pe un â! Eram un copil care se juca cu o nouă literă, sau mai bine zis cu o literă atât de rară încât nu o întâlneam decât în numele țării sau al "cetățenilor" ei. Și uitați-vă acum de câte ori am folosit-o doar în fraza anterioară! Și ca să termin ideea cu â și î, mi s-a părut prea simplistă regula de utilizare a literei â în interiorul cuvântului. De ce? Pentru că ea ar trebui să ducă cu gândul la originea cuvântului din care face parte. Fără să am pretenții de lingvist (căci nu am!) sau de cunoscător al limbii latine (căci nu sunt!) mai mult decât am studiat-o în clasa a VIII-a, m-am gândit la două cuvinte de origine latină care ar trebui scrise cu î, nu cu â: râu cu originea rivus și râs - ridendo castigat mores! Așadar consider că, dacă tot există excepții ale limbii române, atunci când s-a hotărât trecerea de la î la â pentru a marca ruptura de comunism (eu așa am perceput-o în anii '90, motiv pentru care o perioadă bună de timp nu am vrut să fac trecerea la noua grafie), ar fi trebuit să se stabilească și excepțiile. Am făcut o paranteză cam lungă, dar nu m-am putut abține!
Revin la copilărie. Așadar era vremea tovarășilor. Bunicul meu, după ce și-a rezolvat problema de sănătate, a trimis o scrisoare de mulțumire doctorului (folosesc denumirea populară utilizată pentru medici). Țin minte că am remarcat că pentru destinatar a utilizat formula "domnului dr.", nu "tovarășului dr.". Evident că m-am autosesizat și l-am întrebat de ce a utilizat acel apelativ. Răspunsul lui a fost simplu: ei doi nu puteau fi "tovarăși". Atunci am înțeles sensul acelui cuvânt denaturat, alterat, demonetizat prin utilizarea excesivă de către partidul aflat la putere. În decembrie 1989 (sau să fi fost deja începutul lui 1990?) am aflat că decretul cu utilizarea acestui apelativ a fost abrogat. Deci fusese și legiferată utilizarea lui în acest sens... De atunci lucrurile s-au schimbat și "domn" sau "doamnă" este echivalentul "tovarășului" sau "tovărășei" din vremea copilăriei și adolescenței mele...
O parte (căci restul sunt paranteze) din rândurile de mai sus le-am scris auzind de câteva ori niște persoane salutând foarte pompos: "vă salut, domnilor!" sau "bună ziua, domnilor!".
"Nu pot fi eu tovarăș cu domnul doctor!" spunea bunicul meu...
Revin la copilărie. Așadar era vremea tovarășilor. Bunicul meu, după ce și-a rezolvat problema de sănătate, a trimis o scrisoare de mulțumire doctorului (folosesc denumirea populară utilizată pentru medici). Țin minte că am remarcat că pentru destinatar a utilizat formula "domnului dr.", nu "tovarășului dr.". Evident că m-am autosesizat și l-am întrebat de ce a utilizat acel apelativ. Răspunsul lui a fost simplu: ei doi nu puteau fi "tovarăși". Atunci am înțeles sensul acelui cuvânt denaturat, alterat, demonetizat prin utilizarea excesivă de către partidul aflat la putere. În decembrie 1989 (sau să fi fost deja începutul lui 1990?) am aflat că decretul cu utilizarea acestui apelativ a fost abrogat. Deci fusese și legiferată utilizarea lui în acest sens... De atunci lucrurile s-au schimbat și "domn" sau "doamnă" este echivalentul "tovarășului" sau "tovărășei" din vremea copilăriei și adolescenței mele...
O parte (căci restul sunt paranteze) din rândurile de mai sus le-am scris auzind de câteva ori niște persoane salutând foarte pompos: "vă salut, domnilor!" sau "bună ziua, domnilor!".
"Nu pot fi eu tovarăș cu domnul doctor!" spunea bunicul meu...
Universitatea de Vest, unii profesori de la Universitate nu au trecut la scrierea cu â. Îi înțeleg, tu la fel, dar majoritatea a adoptat scrierea fără nici o derută lingvistică.
RăspundețiȘtergerePertinentă observația bunicului, nu suntem toți tovarăși.
Ma bucur sa aud ca sunt profesori universitari care (inca) nu au facut trecerea. Desi ii pot suspecta de conservatorism...
RăspundețiȘtergereCat despre majoritate, desi regulile sunt relativ simple, tot mai intalnesc scriindu-se cu "â" dupa prefixe, ca, deh, litera e in interiorul cuvantului (e precedata de niste litere, si este urmata de altele!).
Iar "sînt" a trecut spre "sunt" prin "sânt"! De fapt a ramas acolo...
Cand s-a facut trecerea eram student. (Ce mai vremuri!) Mi-a placut o gluma de atunci: daca am fost nevoiti sa trecem la scrierea cu "â", nu trebuie sa ne fortam sa vorbim cu "â"!!!