Urmaresc, de mai multa vreme, blogul marca Lucian Mîndruţă, blog intitulat "Inchirieri de idei".
Astazi mi-a atras atentia o afirmatie despre care eu zic (sau cred, sau sunt de parere, cum vreti sa spuneti) ca este valabila nu numai pentru presa, ci si pentru alte domenii de activitate. De fapt este vorba despre doua afirmatii din cadrul aceleiasi postari, care m-au dus cu gandul la parerea de mai sus. Iata-le:
Presa a ajuns un instrument care ii tine pe oameni la distanta de propria constiinta si propria judecata. Ii tine captivi, intr-o lume fictiva.
Dar parca niciodata n-a fost ca acum. Niciodata atata control si niciodata atatea reguli impuse de sus sau (cazul cel mai frecvent) auto-impuse, ca masura de conservare a job-ului.
Va intreb: in ce tara traim? (Dar, va rog, sa nu imi raspundeti cu numele tarii!)
Si va mai intreb: ce vremuri sunt acestea? (Si nu, nu va intreb de vreme!)
Replica asta din Prometheus mi-a atras atentia. M-am oprit din vizionare si am "asternut-o pe hartie". Ei, nu chiar pe hartie, ci pe substitutul acesteia, adica aici...
M-am oprit deoarece masurile luate in ultima vreme pentru "reabilitarea" firmei la care lucrez (am zis ca nu o voi mentiona in postarile personale, asa ca nu o voi face nici acum) au afectat si numarul de angajati, in sensul ca au fost pusi pe liber. Aceasta masura nu era prevazuta in planul initial, dar s-a ajuns si aici.
Ceea ce nu toti pot intelege, sau pur si simplu nu vor sa inteleaga, e ca specificul activitatii din domeniul energiei este complet diferit de cel al unei companii productive cu "lucru pe banda". Am constatat ca nu suntem un colectiv de indivizi care vin la serviciu doar pentru "a face bani", ci suntem un colectiv de oameni care pun suflet in ceea ce fac, oameni carora le pasa nu numai de siguranta personala, ci si de siguranta colegilor si de siguranta si viitorul companiei!
Evident sunt si exceptii printre noi, dar atunci cand fiecare dintre noi va parasi aceasta firma, cu siguranta ca o parte se va rupe din noi si va ramane atasata la identitatea acesteia, la personalitatea sa, facand-o sa fie mai mult si sa aiba mai mult decat o "personalitate juridica".
Era doar o replica dintr-un film si nu voi face o filosofie din asta, ci am vrut sa astern doar un gand... Inchei totusi cu o piesa cu versuri potrivite situatiei actuale: Revolution Calling de pe albumul Operation/Video Mindcrime - Queensrÿche.
Un fel de Post Scriptum: imi tot da tarcoale amintirea filmului cu Tommy Lee Jones si Ben Afleck, Company Men, de fiecare data cand vine vorba de companie..., iar zilele astea fac foarte des legatura intre colegii disponibilizati si acest film...
De la batalia de la Plateea nu am mai putut sa dorm. Gandul ca as fi putut visa ma ingrozea. Teama ca Omphalosul avea sa-mi apara din nou in viziunile mele profetind noi pierderi ma facea sa-mi petrec noptile in stare de veghe, neclintit, atipind pentru scurta vreme pentru ca apoi sa tresar ingrijorat.
Omphalos - piatra conica aruncata, dupa cum spune legenda, de unul dintre vulturii sloboziti de Zeus atunci cand s-au intalnit in zbor. Indica centrul sau buricul pamantului, sanctuarul lui Apollo construindu-se in acel loc.
Nimeni nu este vinovat de imprejurarile in care i-a fost dat sa se nasca. Nu poti sa-ti tradezi stirpea si rangul, asa cum nu poti sa le intorci spatele zeilor.
Intrucat fericirea e un bine trecator, incerc sa o gasesc in lucrurile mici.
In fata evidentei adevarului, nu exista demnitate mai mare decat sa pastrezi tacerea.
In resemnare nu-i dram de demnitate, ci numai neputinta.
Libertatea este bunul cel mai de pret al unui popor.
Hotararile nestramutate ale eroilor provoaca focul mistuitor al vietii.
